The Broken Circle Breakdown – review

       Bluegrass, celule stem, religie și tatuaje. Fără îndoială, aceste  cuvinte pot constitui un veritabil sinopsis pentru The Broken Circle Breakdown. Cuplul Elise – Didier întruchipează perechea perfectă, pereche a cărei dragoste este în directă proporționalitate cu mulțimea trăsăturilor contrastante din care se naște: ea- o realistă cu înclinații religioase; el- un ateu romantic. Desi Didier seamănă cu un om al cavernelor, acest lucru este compensat prin faptul că Elise este o ființă suavă la origini chiar daca are corpul plin de tatuaje. Probabil singură trăsătură comună a celor doi este aceea că ambii activează în domeniul artei. El este cântăreț de bluegrass, ea este tattoo artist. Situația paradisiacă inițială se schimbă radical din cauza diagnosticării unicului copil al acestora cu cancer, fapt care reprezintă o primă probă pentru relația celor doi.

După moartea fiicei lor, vechi frustari ies la iveală. In contextul unei posibile vindecări cu celule stem, decesul apare brutal, constituind generatorul suprem de frustrare. Într-un joc al disperării cu caracter autodistructiv, Elise și Didier își pasează succesiv mortea fetei, producând astfel numeroase conflicte ce duc treptat la ruperea relației. Antiteza dintre cele două personaje este iarăși reliefată și tot mai bine conturată cu fiecare ocazie. Dacă la început asimetria părea sursă de dragoste și emoție, poate chiar cheia relației, pe măsură ce avansam în poveste înțelegem că opoziția dintre cei doi reprezintă, de fapt, principala cauză a destrămării relației. Elise suferă în interior, încercând să-și mascheze tristețea, însă Didier blamează cu fiecare ocazie pe care o are religia, religie care nu este de acord cu dezvoltarea celulelor stem și care din această cauză constituie, după părerea sa, principalul vinovat pentru moartea copilului lor.

Din pricina faptului că nu se descărcă și este o persoană introvertită, Elise ajunge la capătul puterilor mult mai repede decât Didier, fapt care o împinge spre suicid. Filmul ridică întrebări și cere răspunsuri, însă reprezintă și o formidabilă ocazie de a critica biserica și de a dezbate teme ca reîncarnarea sau viața după moarte, toate acestea pe un fundal tragi-comic cu muzică bluegrass.

Articol scris de Mili.

The Grand Budapest Hotel – review

       După ce am luat o pauză, am hotărât să fac un review la The Grand Budapest Hotel. Nu cred că am văzut în ultima vreme ceva care să-mi placă atât de mult. Dacă percepem filmele ca fiind povestiri transmise de către un regizor prin intermediul imaginilor, Grand Budapest Hotel este cu siguranță departe de o simplă povestire. Gândiți-vă la cea mai bună carte pe care ați citit-o vreodată, rugați-l pe Morgan Freeman să vi-o povestească, încercați să vă imaginați acțiunea proiectată în fața voastră..și tot sunteți departe.

Pelicula este foarte bine înrămată, acțiunea în sine desfășurându-se invers cronologic și începând abia în momentul în care au fost parcurse toate cele 4 rame. Filmul începe prin a prezenta o tânără care citește dintr-o carte intitulată “The Grand Budapest Hotel”, chiar în fața bustului autorului trecut în neființă. În următoarele secvențe este prezentat scriitorul care la început ține un discurs fermecător despre creație și inspirație, iar mai apoi începe să povestească cum a luat naștere romanul. Timpul este dat înapoi și acum ne aflăm într-un hotel în care autorul fusese găzduit cu mult timp în urmă. Aici îl cunoaște pe Zero Mustafa, proprietarul din acea vreme al hotelului, care îl invită pe romancier să îi povestească istoria hotelului și cum a devenit el proprietar.

În acest moment putem spune că filmul a început efectiv. Timpul este din nou dat înapoi, iar acțiunea se petrece în vremea când Zero Mustafa era doar un băiețel neîndemânatic care își începuse de curând activitatea la hotelul pe care avea să-l conducă ulterior. În vremea aceea, manager era Gustav H, un romantic incurabil, mare orator și de o politețe enervantă, el fiind foarte respectat și admirat de către angajații pe care îi coordonează, mai ales pentru faptul că este foarte inteligent și șarmant, dar și pentru că este un iubitor al poeziei și al cărților, pasiune care îi permite adesea să vorbească în versuri.

Acțiunea se conturează un jurul unei mari averi primită moștenire de către Gustav de la o veche prietenă. Bogăția rezidă într-un tablou neprețuit care generează crime și dispariții subite, însă comedia este și ea prezentă, filmul fiind o împletire constanța a comicului și tragicului. Gustav are o capacitate uimitoare de autoiluzionare, crede în existența bunului simț și al umanității, iubește poezia și frumosul și încearcă să-i transmită această pasiune și ajutorului său, Zero Mustafa, însă, așa cum spune chiar Mustafa, Gustav era un om care se născuse cu mult timp după ce perioadă lui trecuse, cu toate că lumea îl aprecia pentru că era foarte entuziasmat și natural în tot ceea ce făcea, bucurându-se de frumusețea vieții.

Articol scris de Mili.

August: Osage County – review

August: Osage County face parte din categoria filmelor care îţi promit încă de la început că nu te vor dezamăgi. Spun asta pentru că filmul începe cu spusele lui T.S. Eliot, “viata este foarte lunga”, cuvinte care dacă la început sunt lipsite de substanţă, până la final ele capătă sens şi reprezintă cea mai bună metodă de a rezuma filmul. Această prima secvenţa are un rol foarte important : cucereşte şi stârneşte interes. Cuvintele lui Eliot sunt prezentate în film pe un fundal natural, lipsit de griji, fundal care nu reuşeşte să completeze riguros mesajul transmis prin text, însă de-a lungul peliculei cuvintele sunt “tavalite” printr-un strat gros de sentimente şi întâmplări nefericite, tehnică care le aduce în contemporaneitate şi le pliază perfect pe subiect.

Încă din primele minute ale filmului sunt fixate rolurile şi “ocupatiile”. Violet (Maryl Streep) este soţia drogată a unui scriitor alcoolic, lucru recunoscut chiar de către acesta. Ea suferă, culmea, de cancer la gură, însă acest fapt nu o opreşte să vorbească mult prea mult. Din cauza combinaţiilor de pastile pe care le ia, Violet devine din ce în ce mai irascibilă şi începe să aibă tulburări cognitive. Din pricina soţiei care îl aduce în pragul disperării, Beverly se sinucide subit, sinucidere care pare neînsemnată, la fel ca şi personajul în sine, dar care reprezintă de fapt sursa viitoarelor conflicte din familie, care nu sunt create cu această ocazie, ci doar reliefate, ele mocnind deja în sufletul fiecărui personaj. Din cauza morţii tatălui, fetele cuplului, devenite între timp femei în toată regulă, sunt nevoite să se întoarcă acasă, de această data împreună cu familiile lor.

Fiecare personaj din film se află într-un conflict interior, fapt care se transpune şi în relaţiile cu cei din jur, provocând conflicte. Rămasă fără bărbat, depinzând tot mai mult de pastile, Violet este surprinsă alături de toţi membrii familiei, la masă, prilej pe care îl foloseşte pentru a aduce la lumină adevăruri vechi, nespuse. Prin discursul ei, Violet demonstrează o incredibilă luciditate şi inteligenţă în pofida pastilelor de care este dependentă, impunându-se în familie. Din acest moment adevăruri nebănuite nu contenesc să iasă la iveală, fapt care duce la distrugerea lentă a familiei. Violet rămâne în final singură, fiind părăsită de toată lumea din cauza comportamentului ei veninos.

Ca de fiecare dată, Maryl Streep joacă excepţional, însă pe parcursul filmului au existat şi momente când mi-aş fi dorit “mai mult Maryl Streep”, existând scene în care din cauza dorinţei de a reliefa conflictele coletarele, ea este umbrită, însă prestaţia rămâne fabuloasă.

Articol scris de Mili.

 

Din nou despre Inside Llewyn Davis

       Inside Llewyn Davis este filmul pe care l-am aşteptat până acum 3 zile mai mult decât vacanţa de vară. Altfel spus, filmul de care am vrut să mă îndrăgostesc. După ce l-am văzut, mi-am dat seama că de fapt adevărata aşteptare este vacanţa, indiferent care ar fi ea, vacanţă în care plănuiesc să-l revăd de cel puţin încă 3-4 ori pentru că m-a fascinat. Fascinant a fost faptul că filmul nu are o poveste în sine, ceea ce pentru unii ar putea însemna un film plictisitor. Pelicula nu este valoaroasa datorită acţiunii desfăşurate, ci datorită sentimentelor transmise şi modului de prezentare a vieţii unui cântăreţ de folk din anii 60 . Ca să-l parafrazez pe Camus, pot spune că filmele sunt capabile să prezinte fapte mari, însă dacă nu sunt capabile de sentimente mari, atunci nu mă interesează.

Llewyn Davis este un homeless cu pretenţii de artist. O eventuală poreclă de tipul “omul canapea” nu ar fi un lucru care să ne mire. Acesta obişnuieşte să doarmă în fiecare noapte pe canapeau altcuiva, neavând bani să-şi cumpere propria locuinţă. Pisica pe care o are în grijă Llewyn compensează lipsa acţiunii, ea fiind un factor care generează tot felul de încurcături, însă având în vedere că filmul are menirea de a prezenta condiţia unei categorii umane din America anilor 60, nu este nevoie neapărată de acţiune, ba chiar lipsa acesteia poate reprezenta un bonus.

Un alt lucru care m-a impresionat a fost simetrizarea cu mici excepţii a începutului şi sfârşitului, lucru care confirmă ipoteza lansată pe parcursul filmului, aceea că viaţa lui Davis nu duce nicăieri şi că nu există nicio speranţă ca aceasta să devină mai bună pentru simplul fapt că artistul nu doreşte acest lucru. Viaţa protagonistului este, după părerea mea, foarte interesantă. Deşi nu are cu ce trăi şi puţinii bani pe care-i câştigă sunt folosiţi pentru a procura alcool/ţigări  sau pentru a plăti un eventual avort, acesta călătoreşte mult şi are parte de o viaţă tumultoasă, specifică artistului neînţeles. Când este rugat să cânte pe gratis pentru deliciul câtorva prieteni, acesta devine nervos, spunând că el nu cântă de dragul artei, ci că acestă ocupaţie reprezintă un mijloc de câştigare a existenţei sale, blamând oarecum destinul nedrept.

 Cât despre muzică.. o splendoare.  

Articol scris de Mili.

Blue Jasmine – review

De ce sa ne ferim de nevestele disperate ?

        Blue Jasmine spune povestea unei femei  care se află în pragul disperării după ce a fost părăsită de soțul ei multimilionar. Filmul este regizat de Woody Allen, un regizor foarte apreciat pe plan internațional, acesta fiind renumit pentru personajele sale nevrotice și comice . Acest tip de personaje a devenit de-a lungul timpului o marcă personală, nu de puține ori ele fiind interpretate chiar de Allen, Jasmine fiind exemplul perfect pentru reliefarea capacității umane de autodistrugere. Interpretată de Cate Blanchett, care pentru rolul său are șanse mari la Oscar, Jasmine înregistrează pe tot parcursul filmului un regres continuu, acest regres afectând și oamenii din jurul ei.

Expulzată din spuma newyorkeză și ajunsă direct în cartierele mizere din San Francisco, protagonista suferă un șoc puternic, șoc care aduce după sine un început de nebunie . Cu toate că pare o femeie educată și versată,  Jasmine este o epavă care retraiește în momentele sale de nebunie vremurile de odinioară. Melodia care rula în fundal  la prima întâlnire cu fostul ei soț devine soundtrack mental și ulterior laitmotiv, aceasta fiind repetată obsesiv de fiecare dată când disperarea preia controlul, astfel Jasmine este surprinsă adesea fredonând și visând. Capacitatea de autoiluzionare a protagonistei este de admirat, fiind benefică în unele situații, însă spre final aceasta conștientizează ca nimic nu mai poate fi reparat și că doar prin minciună își poate reconstrui viața.

Este foarte important faptul că situația femeii nu te poate lăsa indiferent. Văzând drama acesteia, poți fi cuprins cu ușurință de compasiune sau de dispreț. Poți empatiza cu personajul sau poți fi purtat într-o mâhnire adâncă, mirajul trăit de Jasmine fiind de-a dreptul enervant, chiar împins la extrem.

Articol scris de Mili.